Ansamblul Tabara de sculptura Magura – Mănăstirea Ciolanu, ocupă al doilea loc, după Vulcanii Noroioși, între cele mai căutate atracții turistice buzoiene. Ca pretext, Tabăra Măgura a reprezentat omagierea celor 16 secole scurse de la prima atestare documentară a Buzăului, dar și a străvechii tradiții locale a cioplitului în piatră.
Autoritățile județene din anii ‘70, împreună cu Uniunea Artiștilor Plastici din România au pus la cale un proiect grandios care a avut, încă de la început, o concepție unitară simbolică. S-a hotărât atunci ca, vreme de 16 ani, câte 16 sculptori, dacă era posibil mereu alții, să vină să lucreze pe dealurile Măgurii, din vecinătatea Mănăstirii Ciolanu. Astfel, an de an, timp de mai multe săptămâni la sfârșit de vară, 16 sculptori mai mult sau mai puțin consacrați, însoțiți de cel puțin tot atâtea ajutoare au fost invitați să realizeze câte-o operă de artă gândită la fața locului, în funcție de mărimea și forma pietrei care le era repartizată. Sufletul, organizatorul și liantul acestei tabere a fost sculptorul Gheorghe Coman, nelipsit în fiecare an. Lucrul în tabara de sculptura Magura a început în 1970 și a fost încheiat în 1985. La sfârșitul fiecărei ediții, într-un cadru festiv, specific epocii, sculptorii prezenți renunțau la dreptul de proprietate asupra lucrărilor, donându-le județului. Teoretic, în poienele de la Măgura ar trebui să existe astăzi 256 de sculpturi, multe dintre ele considerate de către specialiști adevărate capodopere. Recent, după zeci de ani de aparent abandon, operele au fost inventariate și marcate. Potrivit arhivelor, aici au trudit peste 160 de sculptori, având alături nenumărați cioplitori în piatră din zonă, care se ocupau de munca așa zis necalificată (cam trei sferturi din toată treaba). Ca materie primă s-a folosit calcarul cochilifer extras din carierele de la Naeni, Ciuta și Pietroasele, situate nu departe. Astăzi Tabara de sculptura Magura este locul perfect pentru o plimbare în tihnă, deși la sfârșit de săptămână, în sezonul cald, e destul zgomot și animație.Lacul Vulturilor

Alături de Vulcanii Noroiosi și de platoul cu carst pe sare de la Meledic, Lacul Vulturilor din Masivul Siriu este unul din principalele obiective turistice naturale ale județului Buzău. Lacul Vulturilor nu este numai singurul lac glaciar din Carpații de Curbură, ci unicul lac glaciar din Carpați, între Munții Călimani și Masivul Făgăraș, adică pe o distanță de 500 km de creastă!
Pentru adevărații drumeți, cei care iubesc natura și care preferă să bată munții cu piciorul, drumul cel mai ușor spre Lacul Vulturilor, cu o durată medie de patru ore, pornește din micul sat Sasu de pe valea Buzăului. De aici se urmează un drum carosabil în avalul Buzăului și după 1,5 km se traversează valea pe un pod suspendat (refăcut în iunie 2015), accesibil și autoturismelor de cel mult 2,5 tone. Pe malul drept autoturismele pot fi parcate în fața unei pensiuni, deschisă tot din iunie 2015, la altitudinea de 590 m. De la pensiune se urcă ușor, pe marcajul bandă roșie, drumul forestier de pe Valea Neagră (o serpentină fiind evitată pe o scurtătură). După 2,5 km de la confluența Văii Negre cu Buzăul, o săgeată indică la dreapta, „spre lac”, iar imediat, la altitudinea de 820 m, un izvor captat ne obligă la un mic repaus. În continuare poteca (atenție: drumul nu este accesibil ATV-urilor!) urcă destul de abrupt prin pădurea mixtă de foioase și molid, marcajul fiind des, drept urmare orientarea fiind fără probleme. La altitudinea de 1330 m se iese în poiana largă de la Dosu Muntelui, de unde avem o primă perspectivă asupra munților și văii Buzăului.

Din poiană poteca se îndreaptă spre Vest printr-o veritabilă alee orizontală în pădure, la dreapta apar și două izvoare sumar amenajate, iar după ce se iese în gol alpin, având la stânga vârful Bocârnea (1657 m), se ajunge în Poarta Vânturilor (1490 m), marcată printr-o cruce impozantă, ridicată de Jandarmerie. Din acest punct, care își merită cu prisosință numele, se urmează la stânga un drum accesibil și mașinilor 4X4 (care pot urca din Crasna), marcat sporadic cu triunghi roșu. După coborârea unui prim prag glaciar se ajunge la căldarea ocupată de un mare tinov, Lacul Sec și după o altă treaptă glaciară, mai mare, drumețului îi apare perspectiva unică cu Lacul Vulturilor, situat la 1420 m altitudine sub Vârful Mălâia (1662 m), cel mai înalt din Masivul Siriu. La stânga lui se află o cabană de vânătoare, unde se poate înnopta, dacă este deschisă, însă în curte, vara, se află o veritabilă tabără de corturi.

Lacul Vulturilor are o suprafață de 0,9 h, este lung de aprox. 130 m și adânc de peste trei metri. În trecut a fost populat cu păstravi, dar azi se pare că trăiesc în el numai boișteni.

De peste un secol se discută contradictoriu asupra originii acestui enigmatic (la prima vedere) lac. Prima teorie, care paradoxal a fost și cea corectă, i-a atribuit o origine glaciară, opera unui ghețar embrionar. Ulterior această teorie a fost abandonată, fiindu-i atribuită fie o origine nivală (?!), fie una de alunecare (Grigore Posea, Mihai Ielenicz, 1977). Școala românească de geografie postbelică, care poate fi considerată, fără a greși, dogmatică, nu a putut accepta un lac glaciar situat în niște munți de nici măcar 1700 m înălțime. S-a ignorat complet morfologia terenului și mai ales microclimatul special al zonei. Din punct de vedere geomorfologic orice glaciolog format în Occident poate constata indubitabil prezența a trei trepte glaciare clasice, care limitează două căldări tipice, cea a Lacului Sec fiind cea mai mare. Acum câteva sute de ani se pare că aceasta mai adăpostea un lac mult mai mare decât cel al Vulturilor, întins pe aprox. 2,5 h. Nefiind însă prea adânc a fost colmatat treptat cu vegetație, un mic ochi de apă se păstrează până în ziua de astăzi. În ceea ce privește Lacul Vulturilor, el este adăpostit într-o tipică cuveta glaciară, limitată spre Sud de o mică morenă, pe sub care curge emisarul lacului. Faptul că într-o zonă cu o înălțime maximă de numai 1662 m s-a dezvoltat un ghețar este explicat clar prin vânturile permanente și puternice care bat încontinuu din Poarta Vânturilor pe o direcție unică, din NE spre SV și care au coborât sever temperatura în culoarul dintre vârfurile Bocârnea și Mălâia, producându-se aici o puternică inversiune termică. Inversiunea termică este direct răspunzătoare și pentru faptul că limita pădurii se afla la numai 1330 m altitudine, cu aproximativ 300 m mai jos decât în celelalte zone ale Carpaților Românești. Nu avem nicio îndoială că acest regim climatic a funcționat și în Pleistocen, acum 30.000 ani, consecință fiind un ghețar (nu embrionar) de tip mixt, pirinean-ghețar de vale, lung de aproape 1,5 km. El s-a topit de mult, însă ne-a lăsat moștenire unul din cele mai splendide lacuri alpine de Carpați: Lacul Vulturilor!
Cascada Casoca

Cum găsim Cascada Casoca? La ieșirea (spre Brașov) din comuna Siriu se ramifică la dreapta un drum forestier care urcă pe Valea Cașoca, afluent pe stânga al Buzăului. Șoseaua se strecoară printre pitoreștile gospodării țărănești ale satului Cașoca, apoi printr-un sector mai strâmt al văii, unde râul se prăbușeste într-o primă cădere de apă, Cascada Martinu, înaltă de doi metri.
După 5.5 km se urmează la dreapta un alt drum forestier, care traversează valea, însă după numai 50 m, înainte de podul de beton de peste Cașoca, se coboară puțin abrupt la stânga și drumețul se află imediat în fața uneia din cele mai frumoase căderi de apă din toți Carpații Românești: Cascada Casoca, după un alt toponim, Cascada Pruncea. Apele Văii Cașocăi se prăbușesc într-un bazin adânc de la opt metri înălțime, peste un prag vertical din gresii de Tarcău. Locul are un farmec deosebit, în orice anotimp, atrăgând nu numai turiști, fotografi, dar și pe cei care doresc să-și imortalizeze cel mai fericit eveniment din viata, căsătoria, cu o poza inedită și de neuitat.